frămîntările unui condeier

Dacă bisericile rămîn închise, există totuși o cale prin care să primim Lumina Învierii

De mai bine de două săptămîni bisericile sînt închise. Și tocmai în Postul Mare, una dintre cele mai importante perioade ale creștinătății, o vreme de abstinență, de introspecție și de transformare. Și mai e știut că aceste șapte săptămîni sînt un timp al încercărilor de tot felul, cînd credincioșii au nevoie, mai mult decît oricînd, nu doar de sfatul duhovnicilor, cît de prezența în biserică pentru a răzbi prin acest post pe care Simion Florea Marian îl asemăna cu „o pădure care n-are capăt”.

Sosirea pandemiei, izolarea și o ordonanță militară au refuzat acest sprijin credincioșilor care, dintr-o dată, s-au trezit cu totul singuri.

Ca o concesie, preoții au fost lăsați să slujească și să transmită slujbele prin mijloacele lumii celei noi: radio, televiziune, internet. S-a vrut un act de bunăvoință, dar nu s-a înțeles că, pe lîngă celebrare, prezența credincioșilor e la fel de importantă. Că, fără aceștia, goliciunea bisericilor acoperă actul sacramental într-o tristețe fără margini.

E drept că s-au săvîrșit liturghii în pustie, în închisori ori la vreme de prigoană, de doar un preot și că actul divin nu a pălit în importanță, dar acum este vorba de slujbele din interiorul comunităților. Slujbele menite să aline durerea și necazurile oamenilor simpli, cei atît de încercați în aceste zile. Slujbele fără de care cei bătrîni și singuri se simt cu totul părăsiți.

Dar cine să înțeleagă? Cine să se aplece asupra lor? Cine să-i asculte pe cei care nu mai au glas, de au avut vreodată?

Cine știe însă de nu cumva aceste zile au venit și ca să înțelegem cît de fericiți eram și cum n-am fost stare să înțelegem ce mare dar era participarea la slujbă.

Mulți dintre noi mergeam la biserică, atunci cînd o făceam și nu-i înjuram pe popi, la Paște ori la Crăciun, coboram din mașinile noastre luxoase, ne etalam hainele strălucitoare, trupurile bine hrănite și sulemenite pentru a păstra iluzia unei tinereți veșnice ori spre ațîțarea poftelor, stăteam ca pe ace, rîdeam ori ne dădeam coate și ne înghesuiam să ajungem cît mai repede acasă, unde, așezat la mese întinse și bogate, ne aștepta zîmbitor duhul lăcomiei.

Unii mergeau mai des, dar și aceștia, de prea multe ori, nu aveau răbdare ori nu înțelegeau cu adevărat nici marile momente ale slujbei, nici taina care se desfășura sub ochii lor — a prefacerii pîinii și a vinului în trupul lui Hristos, coborîrea Duhului Sfînt între ei. Din nou grabă, din nou nerăbdare, din nou vorbe… Aveau nevoie de strane ori de scaune în care să se odihnească, că două ceasuri erau un efort mult prea mare pentru picioarele lor. Unora nu prea le ajungea spațiul ca să-și etaleze mătăniile lungi, pe cînd alții nu îngenuncheau niciodată, căci cumva era peste demnitatea lor.

Pentru cîțiva însă Liturghia era ceea ce ar fi trebuit să fie pentru toți — întîlnirea cu Hristos. Ei, smeriți și umili, cel mai adesea lipiți de cîte-un stîlp al bisericii, ascunși în colțurile cele mai întunecate ale ei, neîndrăznind parcă să se apropie, mirați că au avut curajul să se arate într-un asemenea loc, într-un asemenea moment, mereu temători că ar putea fi descoperiți și alungați pentru mulțimea păcatelor ce-i făcea nevrednici să fie prezenți, trăiau fiecare moment ca pe o întoarcere a lui Hristos pe pămînt. În acele două ceasuri, mult prea scurte, fiecare clipă erau o continuă mirare că îndrăzneau și că le fusese hărăzit să meargă în urma Lui.

Dintre toți cei pomeniți pe cine credeți că a afectat cu adevărat ordonanța militară care-a interzis accesul în biserici? Și cine sînt tăcuți? Cine nu crede că e de un folos real?

Sînt sigur însă că un moment va lipsi multora, chiar dacă pentru motive cu mult mai banale, dezgolite de orice fior al credinței: Lumina Învierii, clipa cînd, în curtea bisericii, după o așteptare mai lungă ori mai scurtă, lumînările din mînă primeau lumina ce aducea mărturie celui mai important moment al creștinătății, piatra pe care se bazează întreaga credință și fără de care totul s-ar spulbera ca un fum: Învierea lui Iisus.

Iar toate semnalele de pînă acum par a indica, anul acesta, că și acest moment ne va fi refuzat, că bisericile vor continua să fie închise pentru credincioși.

Și cine știe de nu e mai bine așa, căci pînă și primirea luminii fusese transformată într-un spectacol. Potentații vremii se înghesuiau să meargă la Ierusalim de unde, cu o aeronavă militară, într-o candelă specială, era adusă lumină de la Mormîntul Sfînt. Iar televiziunile transmiteau pline de încîntare aterizarea pe Otopeni, distribuirea ei către cei care o împărțeau în toate colțurile țării. Apoi, prin cadre largi, de la înălțime, ne prezentau marea de lumină. După care urma Sfînta Îmbuibare, pentru majoritatea, adevăratul Paște. Aceleași televiziuni care ne explică doct cum trebuie să stăm în casă, cum bisericile ori împărtășania se transformă în răul absolut, un mijloc de propagare a bolii.

Pe toți aceștia care ne explică cum albul e alb și negrul e negru, deși, dacă-i scuturi bine, descoperi mantia putredă, găurită, cu care-și acoperă gîndurile calpe, i-aș întreba, dincolo de propagandă, cum justifică refuzul spovedaniei, al împărtășaniei, al luminii unor bătrîni care nu mai au poate decît cîteva zile pe pămîntul acesta? Pentru ce ultimele lor ceasuri, sfîrșitul unei vieți și așa plină de trudă și de necazuri, să le fie lipsit de ultima alinare? Cum să nu se împărtășească o bătrînă care timp de șapte săptămîni a postit, și-a plecat, în rugăciune, genunchii și trupul chinuit de boală? Pe ea a întrebat-o cineva ce alege? Să-și petreacă ultimele ceasuri în casele devenite celule ori să-l primească pe Cel care i-a fost sprijin și nădejde, dacă nu întreaga viață, măcar în ultimii ani? Pe El, singura ei nădejde?

Și totuși, dacă avem destul credință și tărie, am putea primi lumină și în acest an de pandemie. Și încă într-un mod cu totul minunat, cum nu s-a întîmplat nici măcar pe vremea comuniștilor, cum, poate, n-a fost vreodată.

În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.

Ioan 16, 33

Majoritatea bisericilor sînt în mijlocul satelor și, dacă tot nu se va reveni asupra deciziei de închidere a lor, nu va fi nevoie să mergem cu toții acolo. Va fi de ajuns ca preotul să iasă din biserică pînă la cea mai apropiată casă cu lumină, iar noi vom aștepta cuminți la poartă ca aceasta să călătorească pe ulițe pînă la noi. Și poate nu va fi nici măcar nevoie să ieșim din curte. O putem lua prin sau peste gard. Vom întinde mîinile, lumînările se vor apropia și flacăra Învierii va trece de la unul la altul la o distanță sigură. Vom purta mască și mănuși, dacă va fi necesar. Mîinile nu ni se vor atinge, dar ne vom privi în ochi și cine știe dacă un asemenea gest, într-o asemenea noapte, nu va șterge supărări vechi, căci cum vom putea refuza să-i dăm celui de lîngă noi, oricît ne-ar fi supărat, Lumina Învierii.

Și astfel nu vom încălca nici restricțiile impuse și sînt convins că va fi nu doar un altfel de Paște, ci un Paște mai apropiat de inimile noastre. Că-n acea noapte de mijloc de aprilie, flacăra lumînării nu va răsfrînge o lumină ca toate celelalte, ci lumina care ne va ajuta să ne întoarcem, după mult timp, acasă, în lăcașul pierdut al sufletului nostru.

Haideți să ne redescoperim sufletele, singurele care contează cu adevărat! Să regăsim potecile de lumină ale satelor, cele care, în chip nevăzut, ne legau curțile și viețile, cele de-a lungul cărora călătoria noastră prin această lume căpăta sens.

Și să nu credeți că doar la sat va fi posibil un astfel de miracol, căci pînă și în orașe se pot țese fire lungi de lumină, fire care să se adune într-o cu totul altă țesătură, una în care să ne redescoperim ca oameni, ca semeni, păcătoși ori drepți, fii ai aceluiași Dumnezeu.

Căci altfel zadarnic vom spune Hristos a înviat!


Fotografie de Klearchos Kapoutsis




1 COMENTARIU

“Trecutu se clădește strat cu strat prin cea răpit și nu prin ce a dat” , sunt versurile lui C.D.Zeletin , de o mare profunzime la care mai adaug pe Dumitru Stăniloae : “ Când lumina soarelui iese străbătînd prin nori nu iese pentru sine ci ca să ne facă mai clare lucrurile văzute. Si toate sunt făcute prin Duhul Sfânt care vine in noi prin transparența trupului lui IISUS HRISTOS. Prin această transparență a intrat in comunicare cu noi infinitatea activă a iubirii lui HRISTOS .” Nu-mi rămâne să vă mai spun decât : Hristos a inviat din morți cu moartea pre moarte călcând.

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.