frămîntările unui condeier

La început de august, scurtă dare de seamă

Au trecut mai bine de trei luni de la ultimul articol. Destule s-au întîmplat: starea de urgență a fost înlocuită cu una de alertă, speranțele de relaxare s-au spulberat pe rînd, iar ultimele săptămîni au adus un număr record de îmbolnăviri, spitale sufocate, personal medical epuizat fizic și psihic, iar luminița de la capătul tunelului se arată tot mai palidă, tot mai îndepărtată.

Prea multe nu mi s-au întîmplat: m-am întors la serviciu, am încercat și, în mare parte, am reușit să scriu în fiecare zi, n-am citit însă pe cît mi-am dorit, planurile de vacanță mi s-au spulberat (fără prea multe regrete — oricum sper să evadez măcar la sfîrșit de săptămînă), zilele de rău s-au împuținat și au scăzut în intensitate. Despre acest rău încă nu știu dacă să-mi fac curaj și să scriu, deși îmi tot spun că rîndurile mele i-ar putea ajuta pe mulți ori măcar oferi o oarecare alinare. În special astăzi.

Regret că am întrerupt mult prea devreme Jurnalul din anul virusului, deși mai am destule însemnări. Nu știu însă dacă mai are sens rescrierea lor.

Traiul la țară, tulburat de-o vreme de larma unui bar abia deschis, nu mai îmi priește într-atît de mult. Nesimțirea de care am fugit din oraș se insinuează treptat în viața mea. Căutarea cu orice preț a profitului, legile ca niște hîrtii nefolositoare, instituțiile statutului (primărie, poliție) transformate în ziduri impenetrabile. Și totuși am întrezărit și o rază slabă de lumină — un polițist, destul de tînăr, cu respect pentru lege, care m-a ascultat și care a și încercat să mă ajute. Din păcate, în jurul lui, alți zece pentru care merge și așa și legile se aplică altfel în cazul prietenilor ori al rudelor.

O Românie nouă, modernă înseamnă pentru mulți o Românie în care doar mie să-mi fie bine. Dă-l dracului pe cel de lîngă tine! O țară ca afară e doar un slogan. Îl poți striga în piața publică, îl poți purta în piept pentru a-ți arăta falsa deschiderea spre valorile europene, dar el, de fapt, nu e decît o tinichea în care n-ai crezut niciodată. Oricum, de cum l-am auzit, i-am disprețuit visceral ipocrizia.

Sînt tot mai fascinat-dezgustat de agitația din orașe, de zarva lor, de fuga spre nicăieri, de încăpățînarea cu care trebuie să se meargă și-n acest an în concediu, de preferat în Grecia, în ciuda tuturor restricțiilor ori ale piedicilor puse de autoritățile de-acolo. Și pentru ce? Pentru cîteva zile de lenevie pe-o plajă? Pentru o mîncare altfel? Ori pentru orgoliul de a spune că am fostsclavia concediului la superlativ.

Tranzitez o comună în carantină și s-a întors plăcerea declarațiilor, a filtrelor, a întrebărilor, a lui așa e în lege, deși, oricît ai căuta, nu găsești. Nici nu vreau să amintesc de obligativitatea purtării măștii mai peste tot.

Jurnalismul adevărat a murit. Am totuși mari îndoieli că ar fi existat vreodată. Furia cu care, la nivel global, stînga extremă încearcă să-și impună punctele de vedere mă face să cred că vor exista cît de curînd epurări ca-n timpul Revoluției culturale, de data asta în numele unor libertăți absolute. Și poate că nu se vor umple pușcăriile, dar multe voci vor fi trecute sub tăcere și vieți vor fi pentru totdeauna distruse de oprobriul public, același public care, de frică, renunță la libertăți cu ușurința cu care se-nghesuie la orice-nseamnă pomană.

Dar voi, voi ce mai faceți? Cum supraviețuiți în pandemie? V-au ocolit tragediile? Ce metode de evadare ați descoperit ori perfecționat?


Fotografie de Kelly Sikkema





ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.