frămîntările unui condeier

Mai există viață după Facebook?

„Dacă nu ești pe Google nu exiști”, se spunea cînd Facebook nu exista, cînd hi5 (vă mai amintiți?), Yahoo Messenger ori eternele email-uri cu ppt-uri și glume de tot felul ce ne invadau Inbox-ul închipuiau prima rețea de socializare. Cînd descopeream plini de încîntare că putem și chiar trebuie să avem și o existență virtuală.

Dar totul avea să ia o altă înfățișare o dată cu frenezia Facebook. Un serviciu gratuit care-ți oferea, dintr-o dată, o lumea virtuală fascinantă. Reînnodai legături pierdute, regăseai foști (colegi de facultate, liceu, școală, amanți ori dușmani) și totul atît de ușor, căci toate informațiile erau la un click distanță.

Pînă și afacerile de tot felul s-au bulucit să-și facă simțită prezența: din nou atît de ușor și la îndemînă.

Toți aveam conturi ori pagini de prezentare și fericirea trîmbițată la tot pasul părea că se-nmulțește nemăsurat. Ne dezgoleam gîndurile și viețile fără să ne pese de consecințe pentru că, dintr-o dată, găsisem ceva care răspundea unor nevoi simple: dorința de a simți că aparții unei comunități și de a arăta că ești cineva, că te-ai realizat, că trăiești asemeni ori cu mult mai bine decît ceilalți. Eram fericiți, zburdam în lumea digitală și noile avataruri ne făceau să credem că ducem alte vieți.

Noua agoră era minunată și ne oferea ceea ce nu avusesem niciodată: o voce. Acum puteam să ne dăm cu părerea despre orice (cu mult mai ușor decît fusese odată în lumea forumurilor ori în comentariile din subsolul articolelor de ziar ori de pe bloguri) și, astfel, dreptatea și adevărurile noastre erau cu mult mai ușor de clamat.

Existența ne era iar condiționată de prezența online, acum pe Facebook…

Doar că, treptat, am descoperit, că minunea și promisiunile pe care le aducea cu ea nu erau decît un nou Turn Babel în care nimeni nu mai asculta pe nimeni. Pe nesimțite, nu doar cenzura și-a făcut simțită prezența, cît mai ales ura, surzenia și nepăsarea. Și ne-am scufundat într-o atmosferă apăsătoare în care eram bombardați cu un milion de informații care să ne justifice credințele ori care să ne impună altele pentru că băieții deștepți, dar și rețeaua învățaseră cum să folosească noile posibilități, de nu acesta fusese scopul dintotdeauna.

Deși mulți începuseră să tragă semnale de alarmă, deși, la un nivel mai profund, și mai mulți presimțeau deja, a fost nevoie de scandalul Cambridge Analytica și de alte povești mai mărunte ca să existe o oarecare trezire. Facebook s-a prefăcut ori că nu știa ori că a fost și ea mințită și a promis că se vor lua măsuri ferme, doar că, acum cîteva zile, un nou scandal (de data asta cei de la Apple le blochează o aplicație prin care Facebook plătea pentru colectare de date, deși din nou Facebook n-a mîncat usturoi) ne-a arătat că scandalurile anterioare n-au fost o întîmplare, că Facebook a știut dintotdeauna și că tînjește nemăsurat după date și, implicit, după viețile noastre. Că are nevoie de fotografii, de reacțiile noastre pentru ca inteligența artificială să învețe nu doar recunoșterea facială, ci și cum trăim, ce așteptăm, ce visăm…

Adevărata întrebare este însă ce vom face noi? Pentru că ei au apucat pe-un drum pentru care nu mai există alternativă.

Reproșîndu-mi-se de prea mult ori că-s de negăsit (de către foști colegi ori rude rătăcite prin lume), într-un moment de slăbiciune, am cedat și mi-am făcut un cont personal. După o experiență de o jumătate de an extrem de neplăcută, stresantă, aproape depresivă, în ciuda tuturor părerilor de rău exprimate de alții, am sfîrșit prin a-l închide fără cea mai mică remușcare.

Am păstrat doar contul care mi-e încă necesar (ori așa mă amăgesc) pentru promovarea cele două bloguri (Condeierul și acesta), căci mult prea mulți sînt obișnuiți să mă urmărească doar prin pagina de Facebook, căci și aceasta este una dintre marile iluzii pe care le crează rețeaua: noi îți punem totul la dispoziție aici, nu ai nevoie să cauți în altă parte.

De mult prea multe ori am fost blocat doar pentru că nu faceam decît să public legături către articolele de pe blog pe paginile care, teoretic, îmi aparțineau… Curînd însă cred că mă voi elibera și de ultimele rămășițe: paginile și contul. Cine va dori să mă citească în continuare va ști unde. Și mai există și alte modalități: RSS ori newsletter-ul.

Pe mine cel mai mult mă înspăimîntă cît de mult vrea și deja știe (de asta sînt convins) Facebook despre noi. Și nu doar ea, ci și avatarurile Instragram și WhatsApp. Ori Google care, după ce a înghițit căutare online, prin Android, are acces aproape total, oricît ne-am amăgi să credem că nu este așa, la telefoanele și la viețile noastre.

Ce e și mai trist nu e că nu reușim să ne desprindem, că ne-nspăimîntă durerea trecătoare a sevrajului, ci că vom cădea într-o capcană și mai mare, căci sînt convins că ei nu vor renunța. Cît de curînd un alt produs, de data aceasta infinit de sigur, ni se va prezenta, dar căderea acestuia și răul pe care-l va produce vor fi cu mult mai înfricoșătoare decît toate cele dinainte…

Să sperăm însă că vom mai fi prin preajmă ca să vedem și-acest nou idol căzut și cu picioarele-i de lut fărîmate…

Ce-mi poate-aduce-a patimii-mplinire?
Un abur, spumă, vis ce nu se-ncheagă,
Surîs de-o clipă, ani de tînguire;
Vinzi toată veșnicia doar pe-o șagă?
Pentr-un ciorchine smulgi o vie-ntreagă?

W. Shakespeare, Necinstirea Lucreției (trad. Dan Grigorescu)

Mai sîntem în stare să ne-amintim? Și cîți dintre noi mai avem tăria de-a ne-nfrîna ori împotrivi?




1 COMENTARIU

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.