frămîntările unui condeier

Iarna, zăpada și înghețul sau Alintul ca mod de viață

Pe cînd eu nu existam nici măcar ca o promisiune ori ca un gînd fugar, pe cînd părinții mei își trăiau copilăria fără grabă, în unele ierni ningea într-atît încît zăpada acoperea ferestrele, se ridica pînă la streșini și închidea drumurile și ulițele. Fără prognoze meteo, fără coduri galbene, portocalii ori roșii, ningea fără oprire o zi, două, uneori era de-ajuns doar o noapte pentru ca dimineața sate întregi să se trezească îngropate în zăpadă.

Bărbații luau lopețile fără revoltă, fără să se smiorcăie că plătesc impozite și taxe și că un deus ex machina ar trebui să-și facă o apariție grandioasă în bătătura lor, și săpau adevărate tuneluri între case, pînă la fîntîni și pînă la grajduri, pentru că animalele erau, pentru ei, la fel de importante ca oamenii. Și nici nu uitau să dezgroape ferestrele ca lumina să le-arate ciclul etern zi-noapte. Și-ncet viața își intra încet în ritmul ei dintotdeauna.

Urmau nopțile în care animalele trebuia vegheate, ajutate cînd fătau, mieii ori iezii, cînd erau prea plăpînzi și gerul prea pătrunzător, aduși în casă, între oameni, fără ca nimeni să se-nspăimînte ori să facă atîta caz de mizerie, boală ori de lipsă de spațiu…

Iarna, pe-atunci, era iarnă, cu toate ale ei: ger de pînă și gheața acoperea rîul într-un strat gros, nopți lungi și întuneric gros pe care lumînările ori lămpile cu gaz abia-l îmblînzeau. Cu bucurii, cu necazuri, cu nașteri și morți, viața cu tihna-i întreagă, astăzi pentru totdeauna pierdută…

Majoritatea iernilor pe care le-am prins eu au fost însă blînde, deși, în studenție, la marginea Bucureștiului am înțeles ce-nseamnă cu-adevărat viscolul, dar nici măcar el n-a fost în stare să mă doboare ori să mă facă să-mi plîng de milă și să mă vaiet. Și n-am făcut-o pentru că, spre deosebire de mulți, m-am considerat întotdeauna norocos că am un acoperiș deasupra capului, că am niște haine care să-mi țină de frig și că niciodată, dar niciodată, n-am fost nevoit să lucrez prea mult ori chiar să înnoptez afară. Am trăit iarna fără așteptări văratice, strîngînd din dinți în ger și curățind zăpada de cîte ori a fost nevoie.

Astfel că, de cîțiva ani, mă dezgustă încăpățînare cu care, pe lîngă nebunia codurilor colorate și atitudinea catastrofală față de variațiile normale ale anotimpurilor care se-ndîrjesc să nu fie primăvara eternă și imposibilă la care sîntem învățați să visăm, ne plîngem la cea mai mică încercare. A nins mult și, pentru că încă nu sîntem încă în stare să controlom cît și unde, drumurile s-au acoperit, dar noi vrem să plecăm neapărat unde și-a înțărcat dracu’ odraslele, doar pentru că așa ne-am propus și pentru că ni se cuvine. Ce dacă ne rătăcim, înghețăm sau rătăcim în delir la marginea vreunei prăpastii în adîncul căreaia moartea-și pregătește sălaș? Sîntem convinși că trebuie ca toată țara să se pună în mișcare ca să ne salveze.

Dar, dacă pînă la urmă vin, tot nu e bine, căci ori nu vin prea devreme, ori nu vin îndeajuns de mulți, ori nu ne place cum arată ori cine i-a trimis… Și-ntotdeauna există locuri (apar cu această ocazie o mulțime de fotografii de distribuit) unde totul se face ca la carte.

Cît despre acest „se face” îmi amintesc o experiență în minunatul Occident, în miezul său aș putea spune: undeva prin sudul Germaniei, cînd o ninsoare m-a prins într-un tren. Se-nsera și se depuseseră cam 15 cm de zăpadă (singura din acel an) și surpriză, pe la jumătatea drumului, trenul a fost oprit în cîmp și am fost anunțați că s-ar putea să nu mai ajungem în orașul de destinație: ningea. Urma să fim deviați pe o altă rută și să ajung într-un oraș aflat la vreo 50 de km de cel unde locuiam. Singurul meu gînd a fost dacă am destui bani ca să petrec o noapte într-un hotel ieftin ori va trebui să rămîn în gară, deși eram nedumerit de faptul că o palmă de zăpadă a pus la pămînt sistemul feroviar german, dar de, cine eram eu să judec… Cu cît trecea timpul și nemișcarea noastră se adîncea, au început și băștinașii să-și piardă răbdarea, și-ntîi timid, apoi tot mai vocal să-și exprime nemulțumirile. Ba că Deutsche Bahn-ul, ba că guvernul, ba că… ori că… pînă cînd cineva spune: „În America nu s-ar fi întîmplat niciodată așa ceva”. Preț de-o secundă s-a lăsat liniște, pentru ca imediat cu toții să dea din cap aprobatori. Doar eu m-am întors spre fereastră și am zîmbit întunericului de-afară. Nu știu de-am privit spre răsărit, dar mi-am dorit ca zîmbetul meu și cuvintele lor să răzbească pînă acasă, în țară.

Din nefericire, în America n-am ajuns să îi aud și pe cei de-acolo cum se plîng și să aflu cine sînt cei care fac lucrurile mai bine.

Iarna e frig, vara e cald, toamna plouă prea mult ori prea puțin, iarba crește prea verde ori e arsă, primăvara e prea scurtă sau prea secetoasă, zilele trec mult prea repede, soarele apune cu două grade mai încolo de unde-ar trebui s-o facă… Un balamuc întreg se joacă cu mințile noastre și ne creează o continuă stare de nemulțumire astfel că nu mai sîntem în stare să ne bucurăm de lucruri atît de firești: de miracolul înmuguririi, de dansul albinelor, de cum cade lumina pe aripa unui fluture, de zbaterea aceleiași aripi în primele secunde de zbor, de un miel care, printre petice de zăpadă, se bucură și descoperă lumea cu simplitate așa cum noi poate nici măcar în copilărie n-am fost în stare s-o facem.

Singurul lucru de care ne pasă e un confort absurd pe care alții ni l-au inoculat, fără să mai luăm seama la cei de lîngă noi care suferă în tăcere, la cei care stau sub zăpadă, cu totul părăsiți, pînă-n primăvară, care, izolați și mult prea săraci ori neputincioși, abia îndrăznesc să arunce cîteva lemne pe foc noaptea cît să nu înghețe, cît să mai apuce un nou răsărit.

Trecem nepăsători pe lîngă suferință, uităm că-n nopțile crîncene de ger, în incendiile nenumărate care pustiesc pămîntul, pe străzile și lîngă casele noastre se sting tăcute și neștiute mulțime de ființe… Să nu credem însă că suferința lor (cu nimic mai neînsemnată) nu e trecută pe un răboj, că pentru sufletele lor nu va trebui să dăm cîndva socoteală, că nepăsarea și alintul nemăsurat în care ne scăldăm vin fără plată…




ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.