frămîntările unui condeier

Întrebări, căutări și un alt început

Au trecut mai bine de patru luni de la publicarea ultimului articol și, deși în tot acest timp, gîndul întoarcerii m-a ispitit, abia după articolul aniversar apărut la Cititorul, viermele nerăbdării s-a trezit plin de puteri și a început să nu-mi mai dea pace.

Și nu este aici vorba despre scris în sine, căci, în ciuda unor probleme personale care aproape m-au doborît și care sper să mă fi făcut mai puternic, am găsit timp să aștern și cîteva pagini în fiecare săptămînă sperînd ca într-o zi voi reuși să termin Povestea. Nu, e vorba de sentimentul acela ciudat pe care febra publicării (corectură, căutarea imaginii/imaginilor care să însoțească textul, urcarea lui, alte corecturi, trîmbițarea lui…) îl năștea mereu în mine, unul dintre puținele care dau sens zilelor.

Cît timp am lipsit, m-am întrebat fără încetare ce sens are scrisul meu (aici ori aiurea), ce-nseamnă cuvintele și rîndurile adăugate altor miriade de pagini apărute zilnic în imensitatea spațiului virtual? Ce aduc eu în plus pentru sacrificarea unor ore zilnic, ore cărora le-aș putea da o cu totul altă întrebuințare?

Am trecut prin momente de optimism deșănțat în care orgoliul s-a dezlănțuit într-un dezmăț nemărginit, prin clipe de îndoială absurdă, cînd, aplecîndu-mă prea mult în abis, aproape am sfîrșit înghițit de el, și multe alte ceasuri de nepăsare, de retragere într-o stare vegetativă, nemaișteptînd, nemaidorind nimic.

Pentru ca astăzi să-mi dau seama că nimic din toate astea nu are importanță. Nici orgoliul, nici speranțele absurde, nici deznădejdea cea mai adîncă, nici plictisul, căci cumva cele două bloguri au devenit parte din istoria mea personală și că, deși uneori le voi da uitării, mă voi întoarce de fiecare dată la ele cu nostalgie și nerăbdare pentru ca părți din mine (cu adevărat neînsemnate față de ordinea universală) să piardă consistența ceții și să capete un chip oarecare, chiar dacă nu va fi întotdeauna cel dorit.

Am părăsit pînă și speranța că într-o zi voi cîștiga îndeajuns din scris (pînă astăzi nici măcar un leu) și să mă retrag cît mai departe de lume, la marginea unei păduri, într-o căsuță de pe prispa căreia să văd munții, și unde doar să scriu, să eliberez personajele a căror existență încarcerată mă chinuie atît.

Astfel că, în sfîrșit, întoarcerea a căpătat un oarecare sens și, într-o vineri, în ultima zi a unui ianuarie primăvăratic, vă ofer, ca nou căpătîi, aceste rînduri.

Nu mai are rost să aștept, să caut cuvintele potrivite ori subiectele fierbinți, eul, nemărginit și atît de puțin cunoscut, de multe ori detestabil și arareori odihnitor, naște îndeajuns de multe poteci și hățișuri pe care și printre care să rătăcesc. Nu știu cîți mă veți însoți, de ni se vor alătura și alții, poate voi rămîne cu totul singur, important e că un alt prim pas a fost făcut și că, de-acum, poate începe o altă poveste…




ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.