frămîntările unui condeier

Ipocrizia contemporană și prăpastia dintre bogați și săraci

A devenit un lucru comun să clamăm pe toate drumurile, dar mai ales pe rețelele de socializarea, egalitatea ca adevăr absolut și ca singura cale de urmat. Urlete sub formă de imagini care mai de care mai deștepte ori mai violente și diverse povestioare cu final neașteptat ne spun cum nu-i bine să discriminăm național, rasial ori sexual, cum nu trebuie să existe locuri, școli, spitale, mijloace de transport ori comunități doar pentru albi ori pentru negri, cum femeile trebuie să se bucure de aceleași drepturi ca și bărbații, despre cum minoritățile trebuie să fie egale cu majoritatea, de preferat să primească și ceva în plus, chiar dacă forțat uneori. Lucruri și gînduri bune și demne de urmat.

Și totuși nu mai vorbește nimeni despre eliminarea unei ierarhii care-a făcut poate cel mai mare rău în istoria umanității: despre împărțirea în bogați și în săraci. Prin capitalism, dar, mai ales, prin visul american ni s-a inoculat ideea că prin muncă, cît mai dedicată și mai îndelungată, vom reuși să ajungem acolo unde ne-așteaptă o fericire continuă și nu e vorba de vreun ipotetic rai creștin ori musulman, ci de ceva extrem de palpabil. Ce dacă, o dată ajunși acolo (deși foarte rar se-ntîmpă asta și doar pentru cîțiva), nu găsim decît pereți scrijeliți și înțelegem că, înconjurat de bogății, nu trăiești altfel, că viața nu capătă dintr-o dată o însemnătate specială din cauza banilor, că momentele reale de revelație sînt alcătuite dintr-un cu totul alt aluat.

Ajunși acolo, descoperim însă cu totul altceva, ceva ce e vizibil însă cu ochiul liber și de partea asta a gardului pentru cei care știu cum și unde să se uite: descoperim că există un altfel. Altfel de școli (cu profesori buni), altfel de spitale (unde ești tratat omenește, deși boala are același chip pentru toți și moartea vine la fel de repede) și altfel de cartiere, majoritatea dintre ele ca niște fortărețe, delimitate de bariere, păzite de firme specializate, cu case străjuite de ziduri înalte de piatră, locuri unde accesul nu le e permis decît băștinașilor,

Știm astăzi, de parcă mai era vreo urmă de îndoială, că majoritatea celor bogați sînt bogați pentru că s-au născut într-o familie bogată (așa cum un studiu recent a arătat că, de-a lungul a aproape 600 de ani, bogăția Florenței a fost împărțită între aceleași familii ori un altul că-n Anglia statutul social a fost păstrat pentru mai bine de opt generații) și că săracii vor rămîne pentru totdeauna săraci. Că egalitatea de șanse o minciună frumos împachetată.

Și totuși există un bemol în toată povestea: cîtorva (les nouveaux riches ale căror istorii de familii sînt o împletitură de suișuri și coborîșuri ce sfîrșește mai mereu, apoteotic chiar, cu un dezastru total) li se aruncă firimituri de la masa bogaților nu atît pentru că acestora din urmă le-ar păsa cuiva de ei, ci pentru a crea un fals model pentru masa imensă de săraci care, acceptînd credulă un asemenea miracol, va munci pînă la îndobitocire repetîndu-și fără oprire că va fi bine, că, dacă nu ei, măcar copiii lor vor trăi mai bine, doar că aceștia, neavînd acces la adevăratele resurse, vor sfîrși ducînd o viață la fel de mizeră, cufundată în strălucirea iluzorie a consumerismului.

Unii zic (există studii care să confirme asta!) că trăim una dintre cele mai faste perioade ale umanității, că aproape am eradicat foametea (deși nu vorbește nimeni despre calitatea mîncării), că speranța de viață crește cu fiecare an care trece, că rata alfabetizării se apropie de 100% (prea puțini se-ntreabă însă și ce citim ori cît înțelegem), eu însă cred că ne aflăm într-una dintre cele mai întunecate, că fiecare zi adîncește întunericul în care bîjbîim pînă va veni o zi în care nu vom mai ști să ne recunoaștem unii pe alții și vom lăsa mașinile s-o facă.

Mai tresărim oare astăzi cînd citim că primii 26 de miliardari ai lumii dețin la fel de mult ca 3,8 miliarde de oameni, cei mai săraci dintre noi?

Și nici speranța unor revolte n-a rămas să ne amăgească și să ne aline zilele, căci am învățat, dar de cîtă suferință a fost nevoie, că

Toate revoluțiile moderne au sfîrșit printr-o consolidare a statului.
Albert Camus, Omul revoltat

Și cumva nici nu cred că există o soluție a problemei, căci singuri hrănim această plagă a inegalității („E destul în lume pentru nevoile tuturor, dar nu e destul pentru lăcomia fiecăruia“, Frank Buchman) și asta se vede atît de limpede cînd norocul ori o muncă îndîrjită ne ridică cu o treaptă și, de pe noua înălțime, privim cu dispreț în urmă:

„[…] Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mîndria și că uresc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căței.”
Acestea între noi adesea o vedem,
Și numai cu cei mari egalitate vrem.
Grigore Alexandrescu, Cîinele și cățelul

E cu mult mai ușor să vorbim despre drepturi și libertăți abstracte, să cenzurăm limbajul (a nu mai avea dreptul să folosești anumiți termeni din considerente de corectitudine politică tot cenzură este) și să păstrăm, uneori apărăm cu prețul vieții, privilegiile absurde ale cîtorva al căror singur merit a fost că s-au născut între așternuturile potrivite.

Născut sărac, trăiești ca un sărac și mori… dar nu mai are importanță cum mori, căci amintirea ta oricum va fi mai plăpîndă și va dăinui mai puțin decît flacăra lumînării ce-ți va veghea trecerea…




ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.