frămîntările unui condeier

Jurnal din anul virusului (VII)

miercuri, 25 martie

Prima zi de carantină aproape totală. Încă merg la serviciu. Dimineață, mă aștept să fiu oprit de poliție, dar nu zăresc decît o mașină parcată într-o benzinărie.

Blagoveștenii, sărbătoarea Bunei Vestiri, ziua cînd începe istoria mîntuirii noastre, cînd El nu mai e doar o promisiune făcută prorocilor, ci se întrupează și îmbrățișează umanul, ia carnea noastră, cu toate slăbiciunile și durerile ei, și se înveșmîntează cu ea. Odată se țineau tîrguri…

Divna Ljubojević, Agni Parthene de Sf. Nectarie din Eghina, via YouTube

Ar trebui să fie o sărbătoare a bucuriei. Primăvară și promisiunea unui alt început. Și totuși e o atmosferă tristă. Preoții încă slujesc, dar slujbele, transmise la televizor ori la radio, poartă în ele tristețea aproape deznădăjduită a spațiilor goale, a celor care lipsesc, trupul adevărat și viu al Bisericii.

Încerc să nu mă gîndesc la cum va fi peste mai puțin de-o lună. În comunism circula legenda unui preot care, beat peste măsură, incapabil să țină slujba, a ieșit din altar și i-a anunțat pe credincioși că se amînă Învierea. Anul acesta vom gusta amarul unui Paște în recluziune, fără slujbă, fără să primim lumină ori, cei mai vrednici dintre noi, împărtășanie. Și pînă atunci numărul morților s-ar putea să atingă proporții catastrofale. Să trăim o Vinere Mare în care să nu-l plîngem doar pe Hristos.

Aflu că prințul Charles al Marii Britanii a fost depistat pozitiv la infecția cu Covid-19, dar că are o stare bună. Mulți vor rînji satisfăcuți spunînd că boala ori moartea nu aleg, uită însă că altul e accesul la resursele sanitare al capetelor de orice natură față de cel al unui amărît care respiră aerul infect al unui spital uitat de lume (și nu, nu e valabil doar la noi), care imploră să-i fie alinate ultimele ceasuri și pentru care nu se va găsi, de cele mai multe ori, cineva care să-i vegheze trecerea dincolo. Pentru moment, da, Covid-19 nu alege!

Sînt controlat. Un plutonier, sper să fi înțeles bine, îmi cere buletinul și legitimația de serviciu. Le studiază pe îndelete, apoi mi le dă înapoi. Are mănuși și mască. Înaintea mea pe cîte alte acte a pus mîna?

Oameni, singuri în mașină, poartă mască. Vederea lor, alături de goliciunea străzilor, a șoselei, adîncește sentimentul de început de sfîrșit de lume.

joi, 26 martie

Noaptea trecută mi-a fost frig. Soba nu s-a încălzit cum trebuie și spre ziuă m-am trezit de cîteva ori cu dorința de a face focul, dar, mult prea obosit, am adormit la loc.

Aproape de prînz senzații ciudate de temperatură. Cum ieri am bîntuit și prin magazine, la farmacie, la benzinărie, spectrul virusului mă bîntuie un timp. Nu mi-e frică. Singura grijă a mea este pentru cei de lîngă mine și mi-e teamă uneori că nu fac îndeajuns.

Ministrul Sănătății și-a dat demisia azi-dimineață. E bine. Se spunea că, în caz de naufragiu, șobolanii fugeau primii. Așa era povestea, nu? Fără nici un fel de aluzie. E doar o poveste, întîmplări pentru totdeauna uitate, pierdute într-un trecut întunecat pe care noi l-am depășit cu succes în acest ev al luminilor și al progresului.

Victor Costache, un nume pe care sper să nu-l mai aud vreodată în spațiul public. Un personaj care să nu mai aibă impertinența de a mai aspira și ocupa vreo funcție publică.

Spre seară, Cîțu, ministrul Finanțelor, își bate joc de cei cu rate. Minunata ordonanță, deși e anunțată ca fiind în sprijinul populației, e o altă mînă de ajutor (a cîta?) întinsă băncilor: pentru ratele care se amînă (și în multe cazuri acestea sînt în mare parte constituite din dobîndă) dobînzile se cumulează, astfel că peste nouă luni se va plăti dobîndă la dobîndă. Catifelat!

Am scris despre nepăsarea statului și mă sîcîie că încep iar să dau prea multă importanță blogului, că irosesc timpul destinat poveștilor. În definitiv, abia prin ele simt o oarecare împlinire și doar în ceasurile cînd mă dedic doar lor golul dinăuntru parcă nu mai e hăul întunecat cu care m-am obișnuit de ceva vreme.

Zadarnic mă revolt că articolele pentru blog îmi mănîncă prea mult timp: scriere, corectură, publicare. Totuși există și cîteva momente de plăcere care au justificat, la un moment dat, întoarcerea. Ș-apoi tocmai în aceste zile am nevoie să-mi ocup cît mai mult timpul.

Nu știu în ce se va transforma jurnalul acesta. Uneori mă-ntreb dacă n-ar trebui să scriu cu mult mai mult, să las tot mai mult loc frămîntărilor dinăuntru, căutărilor. Alteori simt inutilitatea fiecărui rînd.

Ascult Bach înainte să adorm și zîmbesc, puțin forțat: mîine e vineri. Păcat că nu mă mai pot bucura ca altădată. Măcar se anunță zile cu soare.




ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.