frămîntările unui condeier

Jurnal din anul virusului (VIII)

vineri, 27 martie

La serviciu nu am chef de nimic. Lucrez fără spor și mai mult stric.

Merg la cumpărături și aproape alerg printre rafturi. Nu din teamă de virus, dar sînt sătul de priviri încrîncenate, de măști, mănuși, de golul din dreptul produselor atît de căutate în aceste zile (clor, spirt, făină), gol ce pare cu atît mai adînc cu cît alte rafturi sînt atît de pline că sînt gata să se reverse.

Acasă încerc să mă adun și să corectez intrările ultimelor zile din jurnal.

Seara, mă opresc cîteva minute să privesc cum luna nouă, ca o seceră tocită, subțire, coboară încet dincolo de dealul pe coama căruia copacii, încă lipsiți de frunze, se arată ca niște brațe contorsionate ce încearcă să prindă cerul ori altceva, ascuns poate în el, ceva ce doar ei sînt în stare să simtă.

sîmbătă, 28 martie

Sînt atît de multe de făcut încît întreaga zi mi-o petrec afară. Mă bucur de aerul primăvăratic, de soare, de lumina ce mi-a lipsit atît, de cerul peruzea, de mirosurile de tot felul, de cîntul cîtorva păsări. Muncesc și nici nu știu cînd trece timpul.

Îmi rezerv totuși, doar pentru mine, două ore după prînz, și, în grădină, reușesc să termin povestea începută în urmă cu șase ani. Caut caietele de-atunci și descopăr că primele pagini sînt din ultima zi a lui martie. Cîteva luni am scris cu oarecare încrîncenare, apoi, cum am simțit că povestea nu merge, că nu mai simt personajele, am lăsat totul baltă. Am început o alta, au apărut blogurile și problemele de sănătate care, aproape un an, m-au ținut departe de toate.

La început de iunie, anul trecut, am reînceput, cu pași timizi, să scriu și, cum eram sătul de renunțări, am hotărît, ca măsură de supremă disciplină, să duc la capăt poveștile începute, înainte de a mă gîndi să încep altele. Pe ultima o părăsisem aproape de final, astfel că, la sfîrșitul lunii, au fost gata ultimele pagini.

Aceasta însă a avut nevoie de mai bine de nouă luni, luni în care am trăit ceasuri de-a dreptul miraculoase, imposibile, ceasuri ce nu am crezut că mi se pot dărui mie, un nimeni.

E un drum pe care, deși pășesc încă cu teamă, îl deslușesc tot mai limpede, deși negurile sînt ademenitoare și-l acoperă mult prea des. Trebuie doar să am tăria, răbdarea și încrîncenarea de a nu mai rătăci pe potecile atît de amăgitoare, dar care nu duc nicăieri.

Mă ridic bine dispus și restul după-amiezii nici nu știu cînd trece.

Antonio Vivaldi, Anotimpurile, Primăvara, la vioară Julia Fischer, via YouTube

În beci, aproape acoperit de pămînt, învelit în mucegai, găsesc ceva ce, în noiembrie trecut, am crezut pentru totdeauna pierdut. Un lucru de nimic ar spune mulți, dar care pentru mine ajunsese să însemne, de-a lungul multor zile ori nopți, cîrja care, deși nu mă ajuta întotdeauna, îmi aducea o oarecare alinare în ceasurile lungi de boală, de singurătate. â

Îmi amintesc zbuciumul, deznădejdea ce-au urmat pierderii, zilele de căutări. Toate au dispărut acum. Mă las pradă bucuriei copilărești, aproape euforice, și parcă n-aș vrea să se termine ziua.

Înainte să intre în casă, mama se uită la dealurile din jur, la cer, la șoseaua pustie, la umbrele pe care înserarea le întinde în curte și-mi spune: „Doamne, ce am ajuns! Să nu mai poți să mergi pe pămînt!”. Mă uit într-o parte și tac. Aș vrea să-i spun că totul va fi bine, că vom trece și peste asta, dar cine mai știe.

La știri, un reportaj despre cum papa Francisc a străbătut singur Piața Sf. Petru și cum s-a rugat apoi pentru întreaga umanitate. Bineînțeles că a fost emoționant, trist, plin de încărcătură, minunat, că ne-a mișcat inimile (ori măcar ar fi trebuit s-o facă), toată pletora de cuvinte ce sună a gol. Mă uimește cum spectacolul unor astfel de gesturi îi păcălește pînă și pe ateii declarați, care se arată de-a dreptul încîntați și tulburați.

Despre călugării de la Athos ori din mănăstirile noastre care se roagă fără încetare, noapte și zi, nu se pomenește nimic. Nici măcar despre imaginea devastatoare, cu adevărat tragică, a bisericilor goale în care preoții slujesc singuri. Dar imaginea lor nu vinde, ne e cu mult mai ușor să ne extaziem în fața unor gesturi teatrale.

Încerc să citesc, dar sînt mult prea obosit. Încă o jumătate de oră în fața televizorului și adorm zîmbind — tot nu-mi vine să cred că astăzi am terminat.

duminică, 29 martie

Duminica Sfîntului Ioan Scărarul. Un reportaj despre simbolistica Scării pictate pe peretele exterior al Mănăstirii Sucevița mă umple de regretul că, acum cîteva veri, după o planificare minuțioasă, am amînat o călătorie la mănăstirile din nordul Moldovei.

Clopotele bisericii din sat bat zadarnic. Chemării lor nu ai voie să-i răspunzi,iar cei mai bătrîni nu-și amintesc să fi trăit vreodată asemenea zile. Unii au fost în război, alții au prins foametea…

Mă retrag în grădină și tot felul de gînduri mă năpădesc. Încerc să citesc, dar rîndurile se transformă într-o ceață pe care degeaba mă lupt s-o alung. Las cartea pe genunchi și mă gîndesc la ce a însemnat ziua de ieri, la faptul că deși n-am simțit nici euforie, nici eliberare, că, oarecum pe neașteptate, am reușit să las ultimul semn pe hîrtie îmi dă o stare de bine, de împlinire. Știu că e nevoie de mult mai mult pentru ca povestea să se apropie măcar de forma pe care o am în minte și pe care nu știu de voi fi vreodată în stare s-o scot la lumină, dar pentru moment e mai mult decît am sperat.

Treptat, îmi dau seama cît de norocos sînt că pot să scriu, că mă pot elibera astfel, că mulți nici măcar nu vor întrezări ce-nseamnă o asemenea șansă. Pentru mine, scrisul a făcut nu doar viața suportabilă, ci m-a ajutat să înfrunt clipele de singurătate atroce, cele în care m-am simțit cu totul părăsit. Scriind, deși n-am reușit să alung cu totul demonii dinăuntru, ce uneori amenință să mă devoreze cu totul, măcar am reușit să-i îmblînzesc cît de cît.

De-a lungul timpului, scrisul s-a transformat dintr-o obsesie, dintr-o toană (cum mulți mi-au spus ori cum cei de lîngă mine continuă s-o creadă) într-un destin, iar de cîteva luni am înțeles că nu are nici o importanță dacă voi reuși să public vreodată, dacă scrisul meu va plăcea, dacă va însemna ceva pentru ceilalți. Nu, acum știu că scriu doar pentru că nu pot trăi altfel. Uneori atît de ușor că simt că fiecare cuvînt îmi e dictat și că eu nu sînt decît o banală pîlnie, alteori cuvintele sînt rumeguș și nisip pe care, cu dinții sparți, mă încăpățînez să le rumeg iar și iar.

Înainte să redeschid cartea, un gînd mă-ntunecă — lumea se prăbușește în jurul meu (ori măcar lasă impresia că ar face-o), iar eu, asemeni tinerilor din Decameron, în găsesc refugiul și-mi caut salvarea în povești.

În restul de zi, m-am pierdut în lectură într-atît încît m-am întors în copilărie, în ceasurile cînd cărțile au devenit pentru totdeauna destinul meu.




ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.