frămîntările unui condeier

Am pierdut pentru totdeauna adevăratul gust al roșiilor?

Părinții au, în spatele casei, o mică grădină unde, în fiecare an, se încăpățînează să pună ceva: cartofi, ceapă, usturoi, morcovi, varză, vinete, fasole, mazăre… E, într-un fel, modul lor prin care fac anii de pensie suportabili și dau astfel sens multor zile.

Nu stropesc decît folosind soluții naturale și destul de rar, astfel că, de cele mai multe ori, recoltele sînt la capriciul vremii și al nenumăraților dăunători în lupta cu care, de cele mai multe ori, ai mei ies înfrînți.

„Legume stropite găsim la supermarket. Ce mîncăm, mult, puțin, măcar să fie natural.”, obișnuiește să spună tata.

Au fost ani în care recolta de cartofi ori de ceapă a fost atît de mare că, pînă la următoarea, n-a mai fost nevoie să cumpere. Ce nu prea a rodit în toți acești ani, deși ei s-au încăpățînat să pună și să îngrijească, au fost roșiile. Și anul acesta n-a fost cu mult diferit de ceilalți. Dacă la început plantele păreau sănătoase și pline de rod, pe la jumătatea lui august, după o ploaie ce n-a durat prea mult, s-au mănat, frunzele s-au înnegrit pe margini, multe s-au uscat și au căzut, iar tulpinile le-au urmat și ele. Cîteva însă au reușit să supraviețuiască și, la sfîrșit de săptămînă, am gustat din ele.

Peste vară am mîncat roșii de la producători autentici ori de la țărani și uneori am fost gata să jur ca au gust, că-s altceva decît eternul plastic al supermaket-urilor, unde pînă și cele bio au ceva fad în ele, dar nimic nu m-a pregătit pentru surpriza de-acum: veritabilă madlenă proustiană, gustul roșiilor m-a izbit cu o mie de amintiri și a întors gustul autentic, rătăcit în amintirile copilăriei, acel gust aproape dulce și înmiresmat, ca de fruct, pe care-l crezusem nu doar uitat, ci de-a dreptul inexistent. Iar ieri, o vecină (a trecut de 80 de ani) ne-a adus roșii puse de ea din semințe păstrate de la an („le-am luat de la maica după ce m-am măritat”), roșii ce au forma unui dovleac, cu cute și care par că au crescut revărsîndu-se. Cît despre gust… m-am întrebat dacă nu cumva, în paradis, fructul oprit a fost o roșie și, printr-un miracol, semințele ei au supraviețuit, ascunse de Eva, și, pe căi neștiute, au reușit să răzbată pînă la bătrînă.

Am mestecat iar și iar, cu nesfîrșită lentoare, neîndrăznind să înghit, de teamă să nu pierd pentru totdeauna bogăția aceea uimitoare, pe neașteptate întoarsă, și abia atunci am înțeles cît de mult mi s-a pervertit gustul, cum, treptat, am început să cred că doar cele noi sînt singurele autentice, ba mai mult că așa a ori fu fost dintotdeauna și că doar eu mă încăpățînam, într-un mod absurd, să cred în amintiri false.

Și, firesc, s-a născut întrebarea: Cîte astfel de gusturi, senzații, sentimente ori gînduri am pierdut pe drum orbit de vălurile lucitoare cu care lumea cea nouă mă ademenește și cu care minciuna se poleiește-n adevăr?




ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.