frămîntările unui condeier

Tihna pierdută a iernilor de altădată

Cum am avut cîteva zile libere cu ocazia Micii Uniri și cum vremea se-anunța extrem de capricioasă, am preferat să mă retrag la țară, într-un sat de munte, acolo unde mi-am îngropat copilăria și unde încerc, din ce în ce mai des, să regăsesc farmecul acelor ani care, cred tot mai mult, sînt singurii ce nu doar că dau un sens trecerii noastre pe aici, dar, mai ales, o modelează pentru totdeauna.

Vremea, mai mult decît capricioasă, a fost mai degrabă batjocoritoare: zăpădă transformată într-o moină noroioasă, urmată de polei, apoi de-o ploaie mocănească, metamorfozată spre miezul nopții în altă zăpadă, dimineața polei, din nou ploaie, noroi, umeazeală, întregul circ al unor zile care să te scoată din minți.

Așa că, cu excepția momentelor de liniște, cînd am ieșit să refac potecile prin curte ori să aduc lemne pentru sobă, am stat mai mult în casă, am vorbit, dar, de cele mai multe ori, am sfîrșit lipiți de televizor, în conversații inutile la telefon ori navigînd pe oceanul tulbure al internetului, descoperind nimic, trecînd prin sute ori mii de imagini care n-aveau să lase nici măcar o umbră a doua zi.

Și-ntr-una dintre nopți, cea în care a nins abundent, așa cum de puține ori îmi aminteam să se fi mai întîmplat, trosnetul lemnelor în sobă și mirosul de plăcintă cu mere ce încă stăruia în cameră mi-au amintit de un alt timp, un timp cînd bunicii îmi trăiau și erau de vîrsta de-acum a părinților.

Mi-am amintit cum ceasurile nu se buluceau să se-nghită, cum dimineața era dimineață, prînzul, prînz și seara abia se tîra în noapte, cînd un anumit rost și-o anumită tihnă făceau ca zilele să aibă sens și săfie, nu doar să pară, lungi.

Nu aveam televizor, iar radioul era deschis doar o dată sau de două ori pe zi, uneori niciodată. Cît despre telefon, doar trei sau patru familii în sat erau îndreptățite să aibă. Și totuși nici măcar pentru o clipă nu-mi amintesc să fi simțit plictisul îngrozitor, marasmul care mă bîntuie tot mai des în ultimii ani cînd, scufundat în progres și-n tehnologie, nu reușesc să înțeleg ce caut aici și de ce mă mai amăgesc să pășesc pe poteca vieții moderne și de ce nu mă întorc la cele cu adevărat importante, la simplitatea care naște adevărul.

Îmi amintesc cum, după ce treburile zilnice erau terminate, animalele hrănite și adăpate, eram lăsați de capul nostru pe ulițe (plecam tîrînd o sanie îngrozitor de grea și mă-ntorceam ud pînă la piele, suportam o ceartă oarecare a bunicii căreia nici măcar ea nu-i prea dădea importanță, dar era bine să-nțeleg că există o oarecare ordine), apoi pe-nserat plecam ori primeam vizitele vecinilor ori ale unor rude care-și aminteau că nu ne mai văzuseră de mult. De obicei ne întîlneam mai mulți în vreo casă și începea vremea poveștilor de tot felul, a zvonurilor, a lui zice lumea, a istoriilor din război, a faptelor de mirare ori de spaimă aduse din lume de cei care îndrăzniseră să părăsească hotarele satului… Cumva, în acele ceasuri, viața cu tot ce avea mai miraculos cobora între noi și ne lega prin fire nevăzute. Deveneam parte a ceva extrem de palpabil, a unei vieți și a unei comunități care palpitau acolo, în mijlocul nostru. Femeile torceau, împleteau ciorapi ori gazda țesea la război.

Plecam greu, mai ales cei mici (dacă nu adormeam) nu ne lăsam duși, stăteam cu gurile căscate și înghițeam toate minciunile ca niște pui de curcă. Și nopțile ni se-amestecau în vise atît de colorate și de vii că eram convins că lumea de-acolo e la fel de reală ca aceasta și că așa ne e dat – ca viața să ne-o împărțim între două lumi, amîndouă la fel de reale ori ireale.

Iar politica, aproape inexistentă, nu-și crescuse capetele hîde cu care să ne muște și să ne otrăvească gîndurile, să ne umple de-o ură absurdă, dar îngrozitor de încrîncenată.

Și mai era mirosul de dovleac copt amestecat cu mirosul hainelor de lînă, umede, care se uscau încet, cu izul de lemn vechi, pe care nu l-am mai întîlnit niciodată… Și umbrele prelungi, misterioase, pe care lumînările ori lampa cu gaz le-ntindeau în cameră…

S-ar putea să fie o nostalgie bolnăvicioasă, dar mă întreb de, nu cumva, acceptînd lumea de azi, pe drum ne-am neguțătorit mult prea ușor și mult prea ieftin sufletele? Iar acum, cînd e prea tîrziu, am rămas cu niște bucăți de sticlă colorată în palme…




ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.